Poziţia mea faţă de schimbările survenite în familie

Se întâmplă câteodată să vezi lucruri întâmplându-se altora în viaţă, şi te gândeşti că ţie nu ţi se poate întâmpla aşa ceva, pentru că … (şi completaţi aici o listă de motive care vi le spuneţi de unii singuri).
Însă în cele din urmă, lucrurile se întâmplă, şi felul cum reacţionăm la ele, cum le depăşim sau cum ne raportăm la ele face diferenţa.
Unele sunt aşa de groaznice că afectează tot restul vieţii. Un accident mutilant, dobândirea unei dizabilităţi, pierderea unei persoane foarte dragi, falimentul financiar, pierderea casei sau a familiei şi alte lucruri de felul acesta au darul să scoată pe oricine de pe şine şi să îl facă să devină ceea ce nu voia, să devieze grav şi flagrant de la norme sau pur şi simplu să îşi piardă minţile.
Bineînţeles că toate cele menţionate de mine mai sus au câteva lucruri în comun: durerea, amărăciunea, disperarea şi dorinţa de a le evita, sau de a ieşi din ele cât mai curând.
Din păcate, unele pot fi evitate sau pot fi lăsate în urmă, iar altele nu. Poţi să îţi revii financiar dacă ai suferit un faliment, poţi recâştiga casa sau maşina pierdută, însă nu-ţi poţi lua vederea înapoi dacă ai pierdut-o definitiv, nu-ţi poţi lua membrul amputat înapoi odată pierdut, şi familia nu mai este ceea ce a fost când este afectată de un divorţ.
Am să intru acum puţin pe tărâmul personal, al experienţei proprii, şi voi spune câteva lucruri cu care nu sunt confortabil să le menţionez sau explic foarte des, căci rezonează profund cu tot ceea ce înseamnă fiinţa mea lăuntrică, acea parte din mine în care se simte bucuria, pacea, mulţumirea de sine dar şi durerea, dezamăgirea şi regretul.
Noi numim acea parte din noi suflet, iar sufletul nu trebuie scuturat prea tare căci altfel devenind tulburat afectează întreaga fiinţă.
Când în 2001 am fost diagnosticat cu glaucom şi după puţină vreme mi s-a spus că voi deveni orb în curând, a trebuit să fac faţă unei realităţi greu de îndurat, chiar dacă vederea mea nu era perfectă nici atunci. Cel puţin, cu vederea de care dispuneam atunci aveam o anumită independenţă şi puteam să îmi desfăşor viaţa de zi cu zi ca oricare altul.
Când am înţeles deplin ceea ce mi se spusese am început să mă gândesc la cum va fi viaţa mea de viitor nevăzător.
Nevăzătorii şi lumea lor nu îmi erau străini, căci avusesem colegi nevăzători, şi chiar profesori nevăzători, însă când devii tu însuţi nevăzător toate aceste lucruri devin experienţă ta, nu mai este experienţa altora pe care ai văzut-o de aproape, şi pe care credeai că o înţelegi.
A trebuit să îmi imaginez cum va fi să merg singur pe stradă cu bastonul alb, cum va fi la serviciu ca nevăzător, ce vor spune şi ce mă vor întreba cei din jur despre asta, cum am să citesc, şi cum am să mă descurc cu tot ce înseamnă obligaţii zilnice.
De la curăţenie la spălatul vaselor şi hainelor, detectarea hainelor şi alegerea lor pentru o ieşire în oraş, cum să faci să nu iei în picioare un ciorap albastru şi unul negru, cum să citeşti meniul la restaurant când vrei să mănânci ceva, şi cum să îţi întinzi gemul pe pâine fără să umpli totul de gem în jurul tău, şi alte mărunţişuri de felul acesta care par lipsite de importanţă, devin toate provocări pentru nevăzătorul proaspăt.
Am găsit răspunsuri după răspunsuri la aceste probleme, iar între ele mai arzătoare a fost problema cititului. Aici Dumnezeu, Bunul nostru Tată, a voit să îmi îndrepte paşii spre tehnologie, pentru a putea citi în continuare, şi a rămâne informat. Datorită acestui lucru sunt capabil acum să vă scriu aceste rânduri din singurătatea camerei mele.
De ce spun asta? Pentru că după multă meditaţie la cele spuse mai sus am spus în sinea mea în cele din urmă : “Toate le accept Tată, dacă aşa voieşti Tu, însă nu pot concepe viaţa în continuare fără a putea citi”.
Aşa că Domnul mi-a îndreptat paşii spre tehnologie ca să îmi acopere această nevoie acută.
Însă, cee ace am spus şi tare înaintea tuturor, a prietenilor, a Bisericii şi a celor ce au mai auzit mărturia mea a fost aceasta:
“Fie că voi vedea, fie că nu, Eu tot îl voi lăuda pe Domnul, şi Lui îi voi sluji!” Iar după cum îmi înţeleg eu însumi conştiinţa aşa am făcut. L-am luat pe Domnul sprijin în întunericul noii mele vieţi şi am mers înainte.
M-am căsătorit când eram aproape deja orb, iar soţia mea ştia clar că va avea un soţ nevăzător. Mi-a fost aproape timp de 15 ani şi pentru asta trebuie să îi mulţumesc şi să-i fiu recunoscător şi ei şi lui Dumnezeu. A fost o viaţă frumoasă, în care Dumnezeu ne-a dat doi copii minunaţi, şi două treimi din această viaţă de cuplu am trait-o ca străini în diaspora.
Am avut zile bune şi foarte bune, iar certurile şi neînţelegerile nu au existat între noi. Dacă aş putea menţiona maxim două situaţii când tensiunile şi vorbele apăsate şi-au făcut loc pe nesimţitelea, ar fi mult.
În urmă cu circa un an şi jumătate într-o seară de octombrie însă, m-a lovit o altă nenorocire, pe care eu o simt mai aprigă chiar şi decât pierderea vederii, anume faptul că Villi, soţia mea, a venit de la lucru, s-a aşezat pe canapea şi mi-a spus că vrea să divorţăm.
Fireşte, am avut un şoc, apoi am avut o lungă discuţie, şi discuţiile şi analizele de situaţii au avut loc şi în săptămânile ulterioare.
Oricâte argumente, biblice, de ordin social, practic sau de orice altă natură am adus, nu au putut să o convingă pe Villi să îşi schimbe decizia.
Am arătat ce va însemna pentru vieţile noastre noul statut de divorţaţi, cum va afecta emotional acest lucru creşterea copiilor, cum îmi va afecta reputaţia de om al Bisericii acest lucru, şi multe altele, însă hotărârea ei a rămas nezdruncinată.
Aşa cum probabil fiecare ar gândi, când astfel de situaţii apar, simţul nostru de echilibru ne spune că trebuie să fie ceva acolo neapărat, şi că o parte de vină există în ambele părţi, şi ipoteza asta este cât se poate de ispititoare, căci ne scuteşte de neplăcerea de a ţine partea unei părţi, lucru neplăcut, indifferent de rezultate şi împrejurări.
Mărturisesc, atâta vreme cât eu nu am fost în această situaţie, am îmbrăţişat şi eu această abordare, însă aşa după cum spuneam mai sus, experienţa personală face diferenţa.
Nu este vorba de nici un echilibru într-un divorţ, iar şansa de a fi fifty-fifty în privinţa responsabilităţii pentru divorţ este de 1 la sută.
De fapt, divorţul este o rupere neuniformă, nenaturală, grăbită, nefolositoare şi neîngăduită de Dumnezeu. Totuşi, oamenii o fac din vreme în vreme … cu toate urmările aferente, iar cei care sunt târâţi în el fără voia lor ar trebui să fie trataţi ca atare.
În fine, nu sunt aici nici să arăt cu degetul, nici să mă disculp aşa că ceea ce doresc să fie acest articol nu este altceva decât o informare asupra situaţiei în care mă găsesc, astfel încât zvonitorii să îşi piardă elanul iar toţi cei ce mă cunosc, fie din comunitaţile bisericeşti, fie din şcolile urmate, fie din comunitatea nevăzătorilor, fie din alte împrejurări ale vieţii când ne-am cunoscut, să ştie lucrul acesta de la prima mână, astfel încât să nu fim puşi în situaţii jenante când ne vom reîntâlni.
Am stat zile şi nopţi nesfârşite să îmi re-evaluez viaţa, să mă gândesc la ce a fost bine şi rău, la ce am făcut şi la ce nu am făcut, la ceea ce ar fi trebuit să fac, însă la ce ajută asta câtă vreme decizia rămâne neschimbată? Poate doar de învăţătură pentru alţii dacă ar avea modestia să înveţe de la un divorţat.
În fine, singurele lucruri care mi le imput mie însumi sunt inabilitatea de a realiza că soţia mea este nefericită cu situaţia ei, şi probabil insuficienţa în ceea ce priveşte binele spiritual al familiei.
Viaţa curentă cu obligaţiile ei nesfărşite, lucrul într-o altă localitate decât cea de domiciliu şi cine ştie câte alte lucruri care ar fi trebuit să ne fie liant straşnic şi totuşi nu au fost, au dus la deznodământul atât de nedorit al divorţului. Şi vreau să spun nedorit de către mine.
Ce folos mai are să-ţi spui lucruri de felul “dacă aş fi făcut aşa şi nu altfel”, sau “atunci dacă nu aş fi făcut pasul acela”, sau cine ştie câte alte lucruri. Trecutul e trecut şi nu se mai întoarce decât dacă alegem noi să ne agăţăm la nesfârşit de el.
În cele din urmă, după multe frământări am realizat că de fapt toată această greblare continuuă a ceea ce simt, a însemnătăţii lucrurilor pe care le-am făcut sau nu, de fapt nu va conduce la nimic productiv, la nimic care să mă ajute să înaintez.
Aşa că am revenit la bază: am vorbit cu un confident, mi-am scos din inimă tot ce ar fi putut să mă judece şi sunt liber de orice vină. Franc vorbind, nu pot pune degetul în momentul de faţă pe nici un lucru pe care să îl denot ca motiv al divorţului. Pur şi simplu aşa ceva nu există.
Sunt împăcat cu mine însumi şi cu Dumnezeu.
Poziţia mea faţă de situaţia data este următoarea:
Vreau să rămân în relaţii decente cu fosta mea soţie deoarece suntem împreună responsabili de creşterea şi educarea celor doi copii avuţi împreună, şi prin urmare mă aştept ca toţi prietenii şi cunoscuţii mei să o trateze pe Villi în aşa fel încât să nu îmi fie ruşine să dau ochii cu ea din pricina comportamentului cunoscuţilor şi prietenilor mei.
Dacă eu, cel mai afectat în cauză, pot menţine discuţii oneste, civilizate şi în termenii politeţii, atunci toţi câţi îmi sunt prieteni trebuie să o facă. Jignirile, judecăţile apostrofările nu sunt genul de lucruri la care m-aş aştepta să aibă loc în vreun fel faţă de ea.
Îmi cer iertare dacă am greşit într-un fel faţă de voi ţinând tăcere asupra acestor lucruri pentru o vreme.
Am vrut să dau timp unei reconcilieri să aibă loc, şi nu am vrut ca ruşinea unui divorţ să lovească din plin în reputaţiile noastre.
Însă, din păcate o reconciliere nu mai este posibilă, iar statutul de divorţat va trebui să învăţ să îl car după mine ca pe propria orbire. Va trebui să învăţ să trăiesc cu el, dar mai ales să continui să Îi slujesc lui Dumnezeu în această nouă situaţie.
Doresc să îmi reafirm din nou aceeaşi veche poziţie şi să spun tuturor din nou:
• Fie cu soţie, fie fără soţie eu tot vreau să Îi slujesc Lui Dumnezeu. Iar viaţa mea de slujire a lui Hristos şi a copiilor Săi nu va fi afectată decât în măsura în care cei care consideră divorţul meu (în condiţiile menţionate mai sus) ca fiind mult prea descalificant pentru statutul de slujitor al lui Hristos.
• Amintesc însă că nimeni nu poate fi oprit a-L sluji pe Hristos. Şi El nu s-a oprit să proprovăduiască din pricina vorbelor care se spuneau despre El, şi n-a îngăduit părerilor oamenilor despre El să se interpună între El şi chemarea Sa de a vesti Evanghelia.
• Aşadar, până când Domnul va voi, va trebui să mă învăţ cu acest statut şi să trăiesc în lume ca atare, iar în ceea ce priveşte purtarea mea, vreau să rămân în continuare mânat de acelaşi vechi motto al vieţii mele din Proverbe:
“Bunătatea face farmecul unui om!” Vreau să am parte cu Hristos şi cu cei ce L-au slujit, aşa că Domnul mă va lumina cum să ajung acolo, şi mai ales cum, când şi în ce fel să fiu co-lucrător cu El la zidirea Împărăţiei.
Menţionez în cele din urmă că doresc cu toată străşnicia să nu existe comentarii, valuri, telefoane sau interpelări pe Facebook care să încerce să aducă înaintea tuturor orice altceva decât am spus aici.
Am vorbit o data, şi este destul. Cine a înţeles se va ruga pentru situaţia asta, şi va învăţa să îşi păzească inima şi familia, iar cine e din cale afară de curios va trebui să înveţe stăpânirea de sine.
Când voi avea mai multă libertate de cuget să vorbesc despre căsătorie şi divorţ cred că veţi auzi, cu siguranţă. Până atunci rămân acelaşi om, prietenul vostru devotat şi neschimbat şi fratele vostru de credinţă pentru care a murit Hristos.
Poate mă veţi vedea mai rar pe la amvoane de acum, însă fiţi siguri că Diavolul nu mi-a închis gura de propovăduitor al Evangheliei prin această grea lovitură.
Poate mă veţi auzi mai mult pe podcasturi, sau poate veţi citi ce am scris pe bloguri, dar fie într-un fel sau altul, fie pe internet sau din amvoanele Bisericilor doresc să proclam acelaşi unic adevăr: “Isus Hristos e Domnul” şi El este singurul care are drept total asupra vieţii mele căci sunt răscumpăratul Său!
Apoi, cea mai straşnică metodă de propovăduire aş vrea să fie chiar purtarea mea în frică şi respect faţă de Răscumpărătorul meu.
Căci ce ar putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu pentru noi? Lipsurile? Necazurile? Prigonirile şi dispreţul? Orbirea? Boala? Divorţul? Pierderea libertăţii sau a celui mai vechi prieten? Nimic fraţii mei ! Dacă cu adevărat Îl avem pe Hristos de Stăpân.
Fiţi binecuvântaţi !